Văd, ca prin ceață, trecutul și chipul tău, străine, întors spre răsăritul soarelui, cu tâmplele-n mâini și ochi ascunși, cu spatele drept și coate proptite-n liniște și nimic! În timp ce tasta traduce tăcerea mea zbuciumată,a gândului, a EU-ului meu în cuvânt, ca din tăcere cântec de îngeri să se nască, să te ispitească din visare.... Privesc infinitul ce se cască între noi, din care trecutul nu știe să mai iasă... Și-mi scrijelesc în suflet, SĂ NU UIT, chipul presimțitei tristeți a despărțirii, în timp ce inima-mi arde ca marea când soarele-n amurg, își lasă trupul sărutat de valuri spre întuneric...
... tu ...

Μου αρέσει! 10