" Dacă vreodată viaţa merită a fi trăită, dragă Socrate, este în clipa în care omul contemplă frumuseţea în sine. Dacă o vei vedea cândva, îţi vei da seama că este mai presus decât toate lucrurile pe care le preţuieşti acum..."

În popor, se spune că iubirea este oarbă, că un om îndrăgostit este legat la ochi. În faţa unui îndrăgostit, ceilalţi nu pot decât să se resemneze : „i-a luat Dumnezeu minţile!”Aparenţele arată o rupere de realitate, de cotidian, pentru că îndrăgostitul este mai tot timpul cu capul în nori, văzând persoana adorată în toate lucrurile. Privită din afară se poate spune că iubirea este ceva care înrobeşte... cu aprobarea noastră! Într-adevăr, Erosul nu ne obligă la nimic, doar ne stăpâneşte cu propria noastră îngăduinţă.
Cine sau ce este, de fapt, Eros? Este cel mai frumos, cel mai înalt şi cel mai tânăr dintre zei!? Ce este această iubire care tulbură, care orbeşte, care înfrumuseţează? Ce este această iubire care transformă, care amplifică, care te rupe dintr-un plan al realităţii şi te duce într-un alt plan? Ce este această iubire care te obligă să vezi doar adevărul persoanei iubite, adevăr care, în acest caz, nu este neapărat sinonim cu realitatea? Într-adevăr, iubirea te face să priveşti un om altfel, să-ţi dai seama că este deosebit de frumos, chiar dacă înainte de a te îndrăgosti de el nu credeai acelaşi lucru. Ce s-a schimbat, ce s-a întâmplat de vreme ce omul acela pare cea mai frumoasă făptură din Univers? Mă gândesc că este posibil ca singură iubirea îndrăgostitului să aibă capacitatea de a înfrumuseţa, de a vedea iubitul sau iubita într-o aură strălucitoare , care-i încântă sufletul şi-i fură minţile.Că „drogul” nu este în exterior, ci în interiorul său, acolo s-a născut ceva, acolo e intrusul.

Iubirea ne surprinde. Este iubirea o trăire cinstită? Sau este un şiretlic al naturii pentru a crea o fiinţă nouă? Ori poate aspiraţia omului la nemurire ? Despre dorinţa de a procrea, Diotima spune că : « Toţi oamenii simt nevoia de a procrea , Socrate, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Când ajungem la o anumită vârstă firea noastră omenească doreşte să zămislească , dar numai întru frumos ; împreunarea bărbatului cu femeia este într-adevăr zămislire . Aceasta este o lucrare divină, iar oamenii îşi manifestă năzuinţa la nemurire prin procreare , numai în prezenţa frumuseţii, pentru că urâtul nu se potriveşte deloc cu ce este divin !( ...) Dragostea nu este iubirea de frumuseţe, cum crezi tu, Socrate. ( ...) Este dorinţa de a procrea întru frumuseţe. Procrearea reprezintă pentru un muritor ceva veşnic şi nepieritor ; ori, năzuinţa la nemurire este strâns legată de năzuinţa de a dobândi binele , după cum am vorbit , de vreme ce iubirea înseamnă dorinţa de a poseda pe vecie binele ; rezultă implicit, că iubirea este şi dorinţa de nemurire »

În general, ştim despre Socrate că este cel ce îi învaţă pe alţii. De data aceasta însă , în materie de iubire, ne aflăm în faţa unui Socrate dornic să ştie, iar personajul care are toate răspunsurile este Diotima, o preoteasă din Mantineea. Aceasta este de părere că , în ale iubirii, omul poate începe un drum al iniţierii pornind de la treapta cea mai de jos, adică de la iubirea pământească şi poate atinge treapta cea mai de sus, adică a iubi Frumosul în sine. Acest fapt tinde spre căutarea înţelepciunii şi a binelui. Platon susţine că Binele este imaginea Divinităţii . La Platon însă, cunoaşterea este anamnesis , reamintire. Binele însuşi nu este numai adevăr şi armonie, ci şi frumuseţe. Funcţia esenţială a sufletului este aceea de a iubi. Doar iubirea face posibilă reamintirea . În dialogul de faţă, Diotima îi vorbeşte lui Socrate despre o ascensiune graduală către Frumuseţea supremă. Ea prezintă iubirea nu ca pe o aparenţă înşelătoare, ci ca pe un semn divin, deoarece îi dă o formă inteligibilă. Diotima prezintă dorinţa ca pe o fericire incomparabilă , la care omul nu are de obicei acces căci „ divinitatea nu se amestecă niciodată cu oamenii” . Omul poate avea acces la divin (nemurire) doar prin simbolismul frumuseţii sensibile. Pentru un filozof, divinul este măsura frumuseţii şi a adevărului. Erosul filozofic nu este însă un zeu, căci zeii îşi sunt suficienţi lor înşile. De aceea Diotima defineşte erosul ca pe „ un mare demon”, adică un intermediar între muritor şi nemuritor. Frumuseţea este un semn prin care divinul se anunţă muritorilor, iar Erosul transmite şi vesteşte muritorilor semnele divinului. Dar cine sau ce este Eros?




Precizez caci ceia ce am scris nu imi apartine in intregime...e doar impresia mea si a altora despre o carte pe care o recomand...

Μου αρέσει! 2