Trăiesc agăţată de "a avea" (pace, bucurie, idei, înţelepciune, realizări,etc.).

Eu sunt mereu de la o extremă la cealaltă. Azi iubesc oamenii, mâine îi terfelesc în ironie. Şi văd că plâng amarnic, dar nu mă sensibilizează deloc. Credeam că am depăşit această stare, dar nu, mereu revine, chiar dacă se întămplă rar. E aşa ciudat. Condiţia noastră de..."împătimiţi" ne urmăreşte pretutindeni, indiferent de nivelul "de frumos" la care am ajuns.

Mă regăsesc în toate gândurile tale. Nu mă mai regăsesc în mine, însă. Nici nu ştiu dacă s-a petrecut asta vreodată, sau doar am avut conştiinţa sinelui curată, nepătată. Atunci puteam să scriu pe toate gândurile mele "E aşa bine cu mine". Acum... ezit.

Cât de mult trebuie să ne cunoaştem pe noi, să ne cunoaştem durerile, limitele, pornirile... Eu am perioade când fug de mine, mă plictiseşte introspecţia sinelui meu. Vreau mereu altceva. Şi toată această alergare după ceva nou (uneori poate după distracţie, alteori după oameni noi, etc) îmi pare un strigăt de deznădejde.

Mi-e frică să nu fiu şi eu printre cei care dau sfaturi. Deseori mă găsesc într-o astfel de situaţie. E ca şi cum aş împărtăşi celuilalt nevoia mea(?). Eu am făcut acel lucru şi am rămas cu un gol. Ca să nu rămână şi celălalt cu o astfel de durere, îi vorbesc. Poate, până la urmă ar trebui lăsat să-şi urmeze drumul. Dar ce te faci când i s-a întâmplat exact cum l-ai prevenit tu? Când e vorba de persoane foarte apropiate, rana lor se petrece şi în mine sub o oarecare formă. . . Mai am de lucrat la mine. Aaa, ştii ce ar fi ideal? Să îl facem pe celălalt să ne ceară sfaturi nu să le oferim aşa gratis, la promoţie chiar.

Mă gândesc că avem în noi aceea Suflare de viaţă, altfel nu mă explic. Cineva dădea un exemplu plastic despre cum este suflarea Lui faţă de fiinţa mea: "este cum ar fi vântul cu o frunză care zboară". Vântul face ca frunza să zboare, dar nu intră în frunză. Fără vânt, frunza este o frunză care cade. În vânt, frunza este o frunză care zboară, care dansează, care îşi urmează cursul după placul ei.

Iar frunzele căzute, probabil ar dori să se ridice, să-şi schimbe drumul, să facă ele ceva ca să evite o altă cădere. Poate reuşesc, dar la un moment dat obosesc, au nevoie măcar de o adiere, îşi dau seama că, fără acel ceva ce le lipseşte, doare... Tânjesc după acel ceva şi-l caută - în culori, în ploi, în soare, în paşi grăbiţi (în plăceri de frunze). Dar nu-l găsesc pentru că nu este. . .

Lucrurile frumoase, întotdeauna se simt, n-ai cum să nu le "auzi". Acum să nu fie prea mare contrastul dintre frumos şi urât.

Ca să-ţi fie drag să trăieşti trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă.

Μου αρέσει! 23